desi vorbesc cu tine in fiecare zi, iar mintea imi este conectata la lumea in care traiesti acum in fiecare secunda, am ales sa scriu mai rar. Asta nu inseamna ca viata imi este mai usoara acum, sau ca sufletul mi s-a calit de atata suferinta, sau ca am preocupari atat de mari incat nu pot sa iti aloc cateva minute aici, pe blogul tau, unde ti-ai inceput povestea durerii tale. Ci pur si simplu sunt asa cum m-ai lasat de cand ai plecat, seaca, goala, muta, redusa doar la limita supravietuirii. Cand intentionez sa iti scriu, devin revoltata pe soarta ta pentru a nu stiu cata oara, ma pierd in amintiri dureroase si sfarsesc prin a nu fi capabila sa leg doua vorbe de care sa fii mandru, mandru in sensul in care ai putea sa spui "bravo mami, ma bucur ca ai inteles de ce a trebuit sa plec". Cum as putea sa trec peste etapa asta, atat timp cat astfel de situatii sunt irationale pentru mine. Iar ce e irational, nu pot accepta. De aceea, mami se roaga in fiecare seara la tine, ca atunci cand esti pregatit, sa cobori din nou la noi.
La fel ca anul trecut si anul acesta si ca ceilalti care vor veni, am impartit lumina sfanta la trei. Asa va fi mereu, pentru ca tu esti cu noi...allways.
Tristetea noastra este ca dulceata de cirese amare, suntem prezenti in tot ceea ce facem, socializam, ne ducem viata cu "valul" lumii, mergem la evenimente, traim..., dar sufletul ramane amar, indiferent de ceea ce afisam.
Ne este dor de tine, copil de poveste, te iubim mult, mult de tot.
Mami si tati.