Univ. Klinikum 17 Freiburg

   Asa cum v-am obisnuit pe toti, am trecut si de acel hop in care ma impiedicasem si am scapat data trecuta doar cu o transfuzie de sange pentru ca maduva incepuse sa lucreze si nu mai aveam nevoie si de trombocite. Dupa acest episod, am reusit sa stau in camaruta noastra o saptamana, timp in care nu am vrut sa ies deloc afara, m-am jucat de unul singur cu toate jucariile pe care le am, nu a ramas nici una neatinsa sau trantita de podea-asta pentru ca ma mai enervez si eu din cand in cand. In tot acest timp, tati facea km intre supermarketuri pentru a o aproviziona pe mami- pentru ca reusise sa se deblocheze culinar- care ma indopa la fiecare ora cu cate ceva din combinatiile ei apetisante pentru a ma repune din nou pe picioare. Si eforturile le-au fost rasplatite pentru ca am intrat in ultima cura cu 13.9 kg. Am recuperat greutatea care o pierdusem, ba mai mult, am si pus in plus 500 g. Si uite-asa, am ajuns la subiectul principal al acestei postari:ULTIMA CURA.
   Vineri dimineata ne pregateam toti trei sa infruntam ultimul obstacol. Eram bucurosi ca suntem la final, bucurosi ca in perioada imediat urmatoare vom avea ocazia sa ne strangem bagajele si sa zburam spre casa noastra, bucurosi ca ne-a dat Dumnezeu putere sa trecem peste toate piedicile din calea noastra, dar mai ales bucurosi ca plecam acasa asa cum am venit: TOTI TREI, dar in plus, sanatosi...cel putin eu, ca despre  parinti nu stiu ce sa zic.
Destinul isi pune amprenta pana la capat in aceasta 'experienta' a mea. Cand am ajuns in spital la inceput, pe 1 martie, am fost repartizati in camera nr 1, iar acum la ultima cura, ironia sortii a facut sa stam in aceeasi camera cu nr 1... Poate ca nu e intamplator acest lucru, CINEVA vrea sa ne arate ca lucrurile sunt aranjate pentru fiecare dintre noi. Parintii si-au adus aminte de teama, deznadejdea,  tristetea si durerea cu  care au pasit in aceasta camera...iar secventele urmatoare au fost derulate rapid in mintea lor...fiecare cura in parte, de cate ori am vomitat, de cate ori am plans la pus branule (pe venele de la cap, ca venisem din tara fara vene...) pana sa imi puna cateterul, stresul fiecarei investigatii si a fiecarui raport pe care medicii il tineau despre cazul meu, stresul celei de-a doua biopsii si asteptarea lunga a diagnosticului cu sperantele ca va fi unul cu un prognostic mai favorabil decat cel din tara, bucuria ca metastazele de pe picior disparuse, apoi iar stres...stresul operatiei care nu stia nimeni daca va reusi ori ba (stia doar chirurgul care are maini de aur, dar nu a vrut sa ne imbete cu apa rece dinainte pt ca putea avea si el surprize cand deschidea abdomenul), apoi lacrimi de adevarata fericire si ochi plini de recunostinta atat pentru intreaga echipa medicala cat si pentru bunul Dumnezeu care a facut posibila aceasta minune, au urmat perioade de usurare amestecate din nou cu durere sufleteasca pentru ca eu mai mult eram ingenunchiat decat stateam in picioare, noptile in care mami statea intr-un cot uitandu-se la mine si plangea iar tati statea la marginea patului si ne mangaia pe amandoi, apoi iar bucurii cand topaiam si chicoteam de buna dispozitie, apoi iar stresul controalelor intermediare la care in mare parte plangeam dar nu de frica ci pentru ca se nimerea mereu sa ma intrerupa din jocurile mele preferate si nici macar o jucarie din lazile pline pentru copii,  postate la usile cabinetelor nu ma linistea, apoi perioadele in care deveneam febril si stresul sa nu iasa culturile pozitive...si tot asa drumul nostru s-a derulat cu urcusuri si coborasuri pana am ajuns aici...la camera nr 1 unde facem ultima cura. Iar acel CINEVA a vrut sa se intample asa pentru a-I fi recunoscatori cu totii, toata viata, pentru minunile facute cu si pe mine. Apropos de acest aspect, v-ati gandit vreodata sa II fiti recunoscatori lui Dumnezeu sau in cine crede fiecare pentru faptul ca suntem intregi, ca respiram, ca traim, nu conteaza cum important e ca traim, ca avem avem familii si slujbe, ca avem un acoperis deasupra capului...De multe ori avem tendinta sa ne dorim lucrurile pe care nu le avem si poate chiar nu ne trebuie dar ravnim dupa ele pentru ca uitam de fapt sa ne bucuram de ceea ce avem si sa fim recunoscatori pentru asta. Fiecare dintre noi are momente in viata, care in cea mai mare parte acestea predomina, sa isi analizeze statutul prin prisma lucrurilor care ii lipsesc si mai putin prin ceea ce are. Si as incheia aceasta optica a mea cu concluzia la care am ajuns dupa ce am fost pusi in aceasta situatie dramatica si de neconceput pentru noi, dupa ce soarta m-a biciut atat de crunt incat voi ramane cu urme toata viata,ca suntem cea mai fericita familie de pe pamant pentru ca am ramas impreuna si suntem cei mai bogati pentru ca in fiecare dimineata ma trezesc intre parintii mei,deschid ochisorii mari, ii iau de gat si le spun:'Neata, hai cu totii, ne ubim' si apoi sar pe ei sa ii pup. Si nu ma mai satur sa fac asta...restul nu mai conteaza...nimic nu are valoare, nimic nu e mai important decat concluzia mea.
Si iata-ne la final de drum as spune, desi termin doar tratamentul nu si toata pledoaria de investigatii care mi-au pregatit-o doctorii. Maine va fi ultima zi in care voi fi prizonierul citostaticelor iar miercuri incheiem cura de tot. Azi am vomitat in ciuda faptului ca am primit antiemetice ca si pana acum. Dar cred ca o parte din vina o poarta si a... Uite ca se fac si aici greseli...dar pe mine asta ma costa pierdere de energie si buna dispozitie iar pe parinti iar ii cuprinde panica.  Incerc sa ma adun repede ca sa pot face fata la urmatoarea transa de citostatice de maine. Acum sunt moale, vreau doar sa dorm si sunt epuizat ca somnul imi este intrerupt de starile de voma care le am.
Va las acum dar voi reveni intr-o nota mai optimista.
Va trimit bezele la toti!
RADUCU