E ora 3.39am şi mă napadesc o groază de gânduri...
Acum câteva zile am ieşit sa rezolv nişte treburi urgente şi eram tare cufundata în lumea mea, cea a groazei şi a luptei cu viaţa contra cronometru. Îmi reproşam că am plecat de lângă copilul meu, că pierd secunde importante din viaţa lui şi multe alte astfel de gânduri...când mă surprind deodată că totuşi sunt atentă şi la forfota din jurul meu. Mergeam cu capul plecat pe stradă (parcă aş fi avut vreun motiv să merg altfel?), când observ în zăpadă urme adânci de tocuri ascuţite şi auzeam cum zăpada scartia sub greutatea bocancilor bărbăteşti. Realizez atunci că am ieşit în lume, că sunt printre oameni care au preocupări uzuale si ridic capul...trotuarele sunt pline de oameni şi copii care se bucură de ceea ce le aduce iarna geroasă... magia sărbătorilor! Mă uit tristă la tot ceea ce pot cuprinde cu ochii dar şi cu sufletul si ma întreb cu disperare ce înseamnă noţiunea de "normal", şi de ce are mai multe sensuri când de fapt există o singura definitie. Îmi văd în continuare de drum şi mă amestec printre oamenii care au alte preocupări în aceste zile. Eu merg agale deşi sunt zorita de gravitatea problemei care m-a smuls de lângă iubitul meu copilaş iar restul sunt grăbiţi şi chititi să îşi umple sacoşele cu cadouri, văd zâmbete însoţite de câte un râs zgomotos şi vesel şi adulmec parfumuri lăsate în urma lor.
Pentru ei probabil asta înseamnă viaţa normala, pentru mine,după toată experienţa trăită, viaţa normală înseamnă să am lângă mine copiii sănătoşi şi toţi cei dragi mie. Sănătatea lor egal fericirea mea...
Mă întorc acasă după ce îmi rezolv problema şi uit instant ce am întâlnit dincolo de lumea mea..,sunt fericită,dar cu adevărat fericită în toată tristeţea mea că Raducu e încă cu noi. Cred că,aşa mic cum e, vrea să ne îndeplinească dorinţa care ne arde sufletele...să rămânem trei de Nasterea Domnului...să fim împreună nemaicontand în ce condiţii. Şi se tine cu forţa de viaţă deşi se chinuie teribil.
Mulţumim că încă ne urmăriţi povestea, sau mai bine zis coşmarul dar mai ales vă mulţumim că faceţi front comun cu noi în a nu ne pierde speranţa.
Şi mai sper să am ocazia să vă povestesc despre cel mai fericit Crăciun din viaţa noastră...
Sărbători liniştite să aveţi!
Alice
PS: pt dl/dna Pisculescu, ne-ar plăcea să ne lăsaţi o adresa personală de mail. Sau mai jos o regăsiti pe a mea. Am vrea să vă povestim mai multe despre Raducu...
Nu va pierdeti speranta! Minuni exista!! Mai ales in preajma Sfintelor Sarbatori!
RăspundețiȘtergerePoate de sarbatori, durerea fizica il va lasa totusi pe Radu sa impartaseasca un zambet cu cei care ii sunt si i-au fost aproape, sa arate astfel ca putinul petrecut impreuna este mult mai mult decat goliciunea care ar fi existat daca el nu era deloc.
RăspundețiȘtergereHohotele de ras, cuvintele stalcite, mancatul impreuna, cuibarirea la pieptul parintilor, lacrimile de tristete, sentimentul de familie completa, toate astea sunt un cadou, mult mai mic decat ce ar fi trebuit sa fie, dar totusi lumina pentru suflet. Sunt oameni care traiesc o viata fara sa stie ce inseamna toate astea.
Sarbatori linistite in familie.
pisculescu@yahoo.com