La cumpăna dintre ani

La cumpăna dintre ani mi-ar fi plăcut să îmi strang copilul în braţe, să îi sărut obrajorii catifelati, să îi şoptesc la ureche cât de mult îl iubesc şi ce îmi doresc pt el, să îi cer iertare pt tot ce nu am făcut sau ce am făcut şi nu i-a plăcut şi în cele din urmă să îi mulţumesc pt tot ce mi-a dăruit.
Dar...cumpăna dintre ani mi-a adâncit durerea...copilul meu e prea departe acum ca să pot ajunge la el si să-i şoptesc toate astea. Bucuria vieţii mele, fericirea adevărată, împlinirile sufletesti  au dispărut pt că toate astea pentru mine erau sumarizate într-un singur cuvânt, nume..,RADUCU. Odată cu el mi-am îngropat şi viitorul.

Bucuraţi-vă de ceea ce sunteţi, de ceea ce aveţi, de tot ce vă înconjoară, fără să vă doriţi mai mult...simplitatea e cea care dă esenţa 'vieţii. Şi...iubiti-vă că viaţa intradevar e scurtă. Am învăţat asta de la Raducu, nu e doar o simplă sintagma folosită ca un panaceu.
La mulţi ani tuturor şi vă mulţumim că încă ne sunteţi alături.

Mami şi tati lui Raducu.

Mesaj de dincolo... Povesti adevarate

Acest dialog mi-a linistit oarecum furtuna care imi rascoleste sufletul in fiecare secunda. David este baietelul cu care se juca Raducu cand mergeam la biserica in Freiburg. Se pare ca vrea sa ramana conectat un pic si la lumea aceasta, mergand sa se joace cu prietenii lui. Si cred cu tarie ca intamplarea de mai jos e reala intrucat un copil de patru anisori nu poate inventa astfel de povesti, el spune ceea ce vede.
“You can’t connect the dots looking forward… In memory of Radu Stefan Chirica(3 years old)… http://radustefanchirica.blogspot.de/
I have asked my 4 year old kid these days:
-David, do you remember Radu the kid that you played together with the ducks this autumn?
-Yes, mom of course I remember him!
- Well, you know next time when we go to the church we will light a special candle for him as he is an angel now…
- Yes mom, I know he’s an angel! he answered naturally…
- How do you know that?
- Well, when we were driving with the car I’ve seen him on the window together with the other little angels…
- Did he say something to you?
- He said he wanted to play with me!
-That is a really great thing, you know! That means he’s protecting you, and that is why is so important to light a candle for him when we go to the church.
-Super, mama!
-Are you happy? And David changed the subject…
… you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future.”(Steve Jobs).
With Love and Compassion,
David and Adriana
Multumesc, Anda pentru aceasta relatare. A insemnat foarte mult pt mine. Iar daca David mai are parte de astfel de momente, te rog, nu ma tine departe de ele.
Un an linistit sa aveti cu totii!
A.C.

Părinţi de ingeras

Aş fi vrut să scriu altfel despre hotărârea lui Raducu de a petrece Crăciunul la Sfânta Masă imparatească dar sunt împietrită de durere...
Voi tine blogul în continuare deschis pt că Raducu este şi va rămâne viu.
Cine are posibilitatea să îl însoţească pe ultimul drum spre Împărăţia Cerului sunt aşteptaţi luni,24 decembrie ora 11 în sat Letea Veche, str Panselelor nr 30, Bacau sau la ora 12 direct la  biserica din sat.

Dumnezeu să te odihneasca, puiul meu mult iubit. Mami va fi mereu cu sufletul la tine. Mi-e dor de tine micuţul meu  erou.
Alice

Ingeras

Raducu a devenit un ingeras în ceata lui Dumnezeu azi dimineaţă

Gânduri ratacite

E ora 3.39am şi mă napadesc o groază de gânduri...
Acum câteva zile am ieşit sa rezolv nişte treburi urgente şi eram tare cufundata în lumea mea, cea a groazei şi a luptei cu viaţa contra cronometru. Îmi reproşam că am plecat de lângă copilul meu, că pierd secunde importante din viaţa lui şi multe alte astfel de gânduri...când mă surprind deodată că totuşi sunt atentă şi la forfota din jurul meu. Mergeam cu capul plecat pe stradă (parcă aş fi avut vreun motiv să merg altfel?), când observ în zăpadă urme adânci de tocuri ascuţite şi auzeam cum zăpada scartia sub greutatea bocancilor bărbăteşti. Realizez atunci că am ieşit în lume,  că sunt printre oameni care au preocupări uzuale si ridic capul...trotuarele sunt pline de oameni şi copii care se bucură de ceea ce le aduce iarna geroasă... magia sărbătorilor! Mă uit tristă la tot ceea ce pot cuprinde cu ochii dar şi cu sufletul si ma întreb cu disperare ce înseamnă noţiunea de "normal", şi de ce are mai multe sensuri când de fapt există o singura definitie. Îmi văd în continuare de drum şi mă amestec printre oamenii care au alte preocupări în  aceste zile. Eu merg agale deşi sunt zorita de gravitatea problemei care m-a smuls de lângă iubitul meu copilaş iar restul sunt grăbiţi şi chititi să îşi umple sacoşele cu cadouri, văd zâmbete însoţite de câte un râs zgomotos şi vesel şi adulmec parfumuri lăsate în urma lor.
Pentru ei probabil asta înseamnă viaţa normala, pentru mine,după toată experienţa trăită, viaţa normală înseamnă să am lângă mine copiii sănătoşi şi toţi cei dragi mie. Sănătatea lor egal fericirea mea...
Mă întorc acasă după ce îmi rezolv problema şi uit instant ce am întâlnit dincolo de lumea mea..,sunt fericită,dar cu adevărat fericită în toată tristeţea mea că Raducu e încă cu noi. Cred că,aşa mic cum e, vrea să ne îndeplinească dorinţa care ne arde sufletele...să rămânem trei de Nasterea Domnului...să fim împreună nemaicontand în ce condiţii. Şi se tine cu forţa de viaţă deşi se chinuie teribil.
Mulţumim că încă ne urmăriţi povestea, sau mai bine zis coşmarul dar mai ales vă mulţumim că faceţi front comun cu noi în a nu ne pierde speranţa.
Şi mai sper să am ocazia să vă povestesc despre cel mai fericit Crăciun din viaţa noastră...

Sărbători liniştite să aveţi!

Alice

PS: pt dl/dna Pisculescu, ne-ar plăcea să ne lăsaţi o adresa personală de mail. Sau mai jos o regăsiti pe a mea. Am vrea să vă povestim mai multe despre Raducu...

Despre mine

Boala m-a tintuit la pat, am incetat sa mai mananc, doar beau laptic si plang aproape toata ziua...de durere...din cand in cand ii zic mamei ' imi pale lau'-imi pare rau, si mama isi inghite lacrimile, o vad cum imi zambeste fortat toata ziua si o aud plangand toata noaptea...
Vreau sa ma tineti minte asa cum m-ati cunoscut de aceea nu mai postez poze cu mine acum...v-as induiosa prea mult, boala m-a transformat intr-o umbra...
Mami a  compus o poezie de ziua mea, de tristete ca nu a reusit sa ma faca fericit...nu ma mai incanta nimic de aceea nu i-a reusit tot ceea ce pregatise.
'' Fiecare fulg de nea
Care cade-n calea mea
Ar fi trebuit s-aduca
Cate-un strop de fericire
Pentru toti copii care
Ies in sanii la plimbare.
     Pe poteca des batuta
     De multimea de picioare
     Sta o sanie-abatuta...
     Cred ca nu-i place-n zapada.
O aud cum striga tare:
' Fulg de nea, zapada moale,
Stau pe loc, privesc agale
La copilul care-odata
Ma plimba prin valea toata.
As fi vrut sa zburd nitel
Asa cum faceam odata
Cand iarna era bogata!'
        Ma surprind ca ii vorbesc...
        Si ii spun cu-amaraciune
        Si cu sufletul taciune
        Ca al ei carmaci dibaci
        Zace-n pat rapus de boala.
Pentru el, toti fulgii care
Cad pe strada la-ntamplare
Nu mai sunt o bucurie
Nici prilej de reverie.
       Saniuta s-antristat
        La ceea ce s-antamplat
        Contempla la fulgii care
        Ar fi trebuit s-aduca
        Cate-un strop de fericire...
        'Almost' pentru fiecare...''
Rugati-va pt mine...poate se va indura cineva de mine si ma va ridica din patul bolii.
Inca mai am putere sa va trimit bezele.
Raducu

Acasa

Sunt de o saptamana acasa, dar starea mea nu e chiar atat de buna. Sunt moale, cu mancarea nu mai sunt bun prieten si faptul ca sunt acasa pt mine nu e o bucurie, inca plang dupa camera mea din Casa Parintilor. Mi-ar fi placut sa va dau vesti bune dar se pare ca soarta mea este alta...parintii au ales sa se resemneze ca sa nu ii apuce nebunia, de aceea tristetea lor se transpune in saracia cuvintelor din aceasta postare...
Am inceput acest blog prin a va promite ca voi avea ocazia sa imi aniversez ziua de nastere si iata ca macar de aceasta promisiune ma pot tine de cuvant. Maine este ziua mea dar dispozitia mea nu e cea dorita de parinti. Totusi ei s-au pregatit cumva si spera ca ziua de maine pt mine sa fie o bucurie.
Trebuie sa ii multumesc dl. Vladimir pt cadoul trimis de Mos Nicolae si vreau sa va spun ca parintii au fost atat de impresionati de acest gest incat si-au dat seama ca sunt oameni care chiar ma iubesc desi nici macar nu il cunoastem pe acest domn. Cadourile si vizitele care trebuiau sa fie pt mine prilej de bucurie au inceput sa curga, incepand cu colegii de serviciu ai mamei si terminand cu prietenii si cunostintele noastre. Dar...nimic din ceea ce pt alti copii inseamna bucurii si fericire pt mine nu mai inseamna mare lucru. Cred ca venirea acasa mi-a declansat si o anxietate...
E tot ce pot spune acum...desi mai am multe de spus, dar caderea mea ii tine impietriti pe parinti, de aceea ma opresc aici.
Va trimit bezele la toti.
Raducu.

Cu si fara diagnostic

 Poate va intrebati ce e cu titlul asta, sau ce exprima el...ei, bine am primit rezultatele de la cele cinci biopsii trimise in trei Institute de Tumori si Centre de referinta in anatomie patologica din Germania. Daca la inceputul descoperirii bolii nimeni nu putea sa precizeze cu exactitate diagnosticul meu si a fost doar o concluzie stabilita prin procedeul eliminarii altor diagnostice, acum suntem din nou in punctul din care am plecat. Am sperat ca macar acum sa pot afla boala de care sufar, dat fiind faptul ca doctorii au avut ocazia acum sa preleveze material proaspat din tumora dar se pare ca nu a contat foarte mult. Sunt in continuare un caz extrem de rar si cu o boala ciudata. Si ca sa nu va mai tin in tensiune, diagnosticul venit de la Kiel a fost pentru a doua oara neuroblastom, cel din Freiburg-neuroblastom, iar cel de la Koln de sarcom nediferentiat. Astfel, istoria se repeta si nimeni nu poate preciza diagnosticul meu. Au ajuns totusi la concluzia ca poate fi un neuroblastom atipic dar unii isi mentin parerea ca ar fi sarcom nediferentiat din cauza pozitionarii tumorilor. In prezent sunt la al doilea bloc de citostatice (si al 11-lea din viata mea) pe neuroblastom urmand ca pe 16 noiembrie sa fac RMN abdominal sa vedem daca raspund la tratament sau nu. E dificil de facut un managment corect al bolii atat timp cat nimeni nu stie exact ce am. Se pare ca boala mea nu e de competenta medicinei de azi, nici a doctorilor si nici a citostaticelor. Parintii sunt convinsi ca sunt un caz de biserica iar rezolvarea mea sta doar in puterea bunului Dumnezeu, ajungand la aceasta idee dupa ce au vazut ca ne-am intors de unde am plecat. Si-au pus sperantele de la bun inceput in Marii Sfinti Facatori de minuni, m-au uns cu ulei sfintit adus din Grecia de la Sf. Nectarie dar deopotriva credeau ca si doctorii trebuie sa isi faca treaba si credeau si in terapia clasica. Pe deasupra, ca si intarire a convingerii lor ca nu sunt numai de competenta tratamentului clasic, analizele la ficat cu atata toxicitate in mine (plus radioterapia facuta) arata ca un ficat normal care nu a vazut in viata lui medicamente. Deci e un miracol cu organismul meu doar ca cineva vrea sa le mai complice. Acum...lucrurile stau altfel.
Eu sunt in continuare cel mai activ copil de pe sectie chiar si doctorii se mira ca am atata tonus. Ba chiar intorc capul dupa mine cand ma vad cat pot alerga pe holuri, nu-mi ajung picioarele pe cat as vrea sa alerg, sa topai.
Stresul parintilor e la fel de ridicat, pentru ei situatia e destul de greu controlat si vor sa faca tot ce pot pentru a scapa de boala macar pentru o perioada oricat de scurta ca sa mergem acasa la noi, unde sunt siguri ca evolutia mea va fi una foarte pozitiva. Nu trece zi sa nu ma intrebe daca vreau acasa iar eu le zic ca nu, aici e casa mea,  imi place aici, dar cred ca am uitat de atata vreme ce inseamna ACASA.Totodata s-au gandit la terapie alternativa dar medicii nu le permit sa faca acest lucru. E lesne de inteles...
In fine, toata aceasta situatie culmineaza cu faptul ca...am din nou gene si sprancene, am prins din nou contur iar daca am caciulita pe cap toata lumea zice ca arat ca un copil normal. Eu inca nu ma dau batut.
Va multumesc tuturor pentru faptul ca inca ma sustineti si imi trimiteti mesaje.
Va trimit bezele la toti!
RADUCU

Sentimente incrucisate

Dupa o noapte de schimbat pampersi din doua in doua ore (deci fara sa dorm aproape deloc), indraznesc sa deschid ochii pe la ora 10 AM. dar ii inchid inapoi repede, apoi iar ii deschid...nu-mi venea sa cred...afara era un joc incitant de fulgusori de nea...prima ninsoare...multi fulgi jucausi parca erau antrenati intr-un maraton, care ajunge primul la sol...mi-am ridicat privirea spre cer, spre infinit si-am simtit o liniste interioara cum de mult nu mi-a fost dat sa mai simt...apoi privirea a inceput sa imi coboare si mi-am fixat ochii pe o frunza din batranul stejar care ne-a tinut umbra toata vara indiferent la ce etaj al spitalului stateam. Au trecut cinci minute iar eu tot la ea ma uit cum se incarca de zapada si vad cum cate un fulg de nea obosit de atata fuga in acest maraton poposeste pe "frunza mea"...nu-mi termin gandurile ca observ cum frunza plina de zapada se desprinde de pe creanga si o ia si ea la goana spre pamant parca ar fi facut intrecere cu ceilalti fulgusori.
Afara e poveste...dar eu sunt inauntru unde e cosmar. Ma intorc de la fereastra si ma uit la pruncul meu cum doarme linistit si adancit in vise. Ma intreb, oare ce poate visa la anisorii lui? Dar indiferent de cat de frumos ar visa in toata inocenta lui, se va trezi din nou la realitatea de zi cu zi, unde e...cosmar. Au trecut 30 de minute si se trezeste zambind...imi zic in gand "a visat frumos", apoi se uita pe geam si imi zice "Mami, ute poua alb"-"mami, uite ploua alb". Am zambit, l-am luat in brate si i-am spus ca afara ninge, e zapada si e anotimpul cand Mos Craciun se pregateste sa aduca cadouri la copii. Nu a zis nimic, doar m-a privit si momentul ne-a fost intrerupt de tipatul infusomatului care incepuse sa tipe...se terminase antiemeticul. Mi-am dat seama ca nu trebuie sa imi permit sa ma gandesc la lucruri frumoase cand de fapt viata noastra de zi cu zi e departe de a fi una normala...suntem prinsi in capcana bolii si suntem obligati sa ne gandim la cum ne putem mobiliza in toata aceasta lupta, cum sa-l ferim de episoadele vomitive, cum sa-l facem sa nu simta durerea noastra, cum sa-l facem fericit etc.
M-am uitat inca o data pe fereastra si-atunci mi-am zis din nou..."afara e poveste, inauntru cosmar!". Si m-am intors la viata incalcita care o duc de zece luni, simtind in acelasi timp cum sufletul ma apasa de atata durere...
Alice-mama

Din nou pe baricade

  Sunt trist, obosit si macinat de boala...! Trebuia sa fiu deja acasa acum doar ca in ziua in care ne pregateam sa impachetam in avans bagajele, am primit telefon de la clinica sa ne prezentam urgent la intalnirea cu dr. Aveam sa primim cu totii socul cel mai puternic incasat pana acum...la RMN-ul abdominal mi-au  gasit o noua tumora de dimensiuni considerabile pt burtica mea. Dr si noi eram consternati de ceea ce vedeam pe monitor, nimeni nu se asteptase la asa ceva, cu atat mai mult cu cat am raspuns exceptional la tratament si toate investigatiile suplimentare aratau ca boala disparuse. In plus, dupa operatia din iulie am mai facut inca 3 blocuri de citostatice dar se pare ca le -am facut degeaba pt ca sub tratament boala a recidivat ba chiar a devenit si chimiorezistenta.
Am luat-o de la capat cu investigatiile, deja in doar doua saptamani am trecut prin inca doua interventii chirurgicale plus inca o montare de cateter si alte punctii medulare si osoase. Nu am nici macar trei anisori si deja am indurat stresul a 5 operatii, doua montari de cateter, sumarizand tot aici si punctiile cu toate investigatiile imagistice facute. Deja e prea mult chiar si pt un adult. Dar nu am incotro, eu vreau sa traiesc si lupt pt viata mea!
Medicii le-au spus parintilor sa ma ia acasa si sa ma faca fericit cat mai am timp...dar ei s-au incapatanat si le-au cerut sa aplice linia a doua de tratament pana primim rezultatele de la biopsii. Desigur, parintii iau in calcul orice varianta si incearca sa se pregatesca psihic si pt ce e mai rau dar nu si-au pierdut speranta si cred çu tarie ca nu am ajuns pana aici ca sa se sfarseasca atat de stupid totul. Dar mai mult decat atat, au incredere in mine, eu sunt acelasi Raducu, zglobiu, vesel, tonic, practic la exterior nu arat ca as suferi de ceva. Dorm foarte bine, mananc la fel de bine, ma joc toata ziua...
Azi termin un nou bloc de chimio, al 10-lea la numar si care a durat 10 zile full de citostatice.
Parintii se pregatesc pt variante alternative la tratamentul clasic, nici nu mai stiu ce sa faca pt mine...Sunt complet distrusi, abia isi mai aduna puterile sa se joace cu mine. Am mai prins puteri cu totii caci au venit unchii mei, matusele mele iar mamaia a decis sa stea cu noi sa ne fie alaturi.
Incercam sa ne adunam pt a face fata situatiei dar e cumplit de greu...
Iertati-ma, dar ma opresc aici cu scrisul. Sunt hotarat sa lupt pana la capat...care e capatul, nu stiu, stiu doar ca nu aici e sfarsitul meu, ba chiar am puterea sa ii contrazic pe doctori, iar starea mea de spirit e dovada a ceea ce simt.
Va multumesc pt tot si ramaneti cu mine ca si pana acum.
Va trimit bezele la toti!

RADUCU

Univ. Klinikum 17 Freiburg

   Asa cum v-am obisnuit pe toti, am trecut si de acel hop in care ma impiedicasem si am scapat data trecuta doar cu o transfuzie de sange pentru ca maduva incepuse sa lucreze si nu mai aveam nevoie si de trombocite. Dupa acest episod, am reusit sa stau in camaruta noastra o saptamana, timp in care nu am vrut sa ies deloc afara, m-am jucat de unul singur cu toate jucariile pe care le am, nu a ramas nici una neatinsa sau trantita de podea-asta pentru ca ma mai enervez si eu din cand in cand. In tot acest timp, tati facea km intre supermarketuri pentru a o aproviziona pe mami- pentru ca reusise sa se deblocheze culinar- care ma indopa la fiecare ora cu cate ceva din combinatiile ei apetisante pentru a ma repune din nou pe picioare. Si eforturile le-au fost rasplatite pentru ca am intrat in ultima cura cu 13.9 kg. Am recuperat greutatea care o pierdusem, ba mai mult, am si pus in plus 500 g. Si uite-asa, am ajuns la subiectul principal al acestei postari:ULTIMA CURA.
   Vineri dimineata ne pregateam toti trei sa infruntam ultimul obstacol. Eram bucurosi ca suntem la final, bucurosi ca in perioada imediat urmatoare vom avea ocazia sa ne strangem bagajele si sa zburam spre casa noastra, bucurosi ca ne-a dat Dumnezeu putere sa trecem peste toate piedicile din calea noastra, dar mai ales bucurosi ca plecam acasa asa cum am venit: TOTI TREI, dar in plus, sanatosi...cel putin eu, ca despre  parinti nu stiu ce sa zic.
Destinul isi pune amprenta pana la capat in aceasta 'experienta' a mea. Cand am ajuns in spital la inceput, pe 1 martie, am fost repartizati in camera nr 1, iar acum la ultima cura, ironia sortii a facut sa stam in aceeasi camera cu nr 1... Poate ca nu e intamplator acest lucru, CINEVA vrea sa ne arate ca lucrurile sunt aranjate pentru fiecare dintre noi. Parintii si-au adus aminte de teama, deznadejdea,  tristetea si durerea cu  care au pasit in aceasta camera...iar secventele urmatoare au fost derulate rapid in mintea lor...fiecare cura in parte, de cate ori am vomitat, de cate ori am plans la pus branule (pe venele de la cap, ca venisem din tara fara vene...) pana sa imi puna cateterul, stresul fiecarei investigatii si a fiecarui raport pe care medicii il tineau despre cazul meu, stresul celei de-a doua biopsii si asteptarea lunga a diagnosticului cu sperantele ca va fi unul cu un prognostic mai favorabil decat cel din tara, bucuria ca metastazele de pe picior disparuse, apoi iar stres...stresul operatiei care nu stia nimeni daca va reusi ori ba (stia doar chirurgul care are maini de aur, dar nu a vrut sa ne imbete cu apa rece dinainte pt ca putea avea si el surprize cand deschidea abdomenul), apoi lacrimi de adevarata fericire si ochi plini de recunostinta atat pentru intreaga echipa medicala cat si pentru bunul Dumnezeu care a facut posibila aceasta minune, au urmat perioade de usurare amestecate din nou cu durere sufleteasca pentru ca eu mai mult eram ingenunchiat decat stateam in picioare, noptile in care mami statea intr-un cot uitandu-se la mine si plangea iar tati statea la marginea patului si ne mangaia pe amandoi, apoi iar bucurii cand topaiam si chicoteam de buna dispozitie, apoi iar stresul controalelor intermediare la care in mare parte plangeam dar nu de frica ci pentru ca se nimerea mereu sa ma intrerupa din jocurile mele preferate si nici macar o jucarie din lazile pline pentru copii,  postate la usile cabinetelor nu ma linistea, apoi perioadele in care deveneam febril si stresul sa nu iasa culturile pozitive...si tot asa drumul nostru s-a derulat cu urcusuri si coborasuri pana am ajuns aici...la camera nr 1 unde facem ultima cura. Iar acel CINEVA a vrut sa se intample asa pentru a-I fi recunoscatori cu totii, toata viata, pentru minunile facute cu si pe mine. Apropos de acest aspect, v-ati gandit vreodata sa II fiti recunoscatori lui Dumnezeu sau in cine crede fiecare pentru faptul ca suntem intregi, ca respiram, ca traim, nu conteaza cum important e ca traim, ca avem avem familii si slujbe, ca avem un acoperis deasupra capului...De multe ori avem tendinta sa ne dorim lucrurile pe care nu le avem si poate chiar nu ne trebuie dar ravnim dupa ele pentru ca uitam de fapt sa ne bucuram de ceea ce avem si sa fim recunoscatori pentru asta. Fiecare dintre noi are momente in viata, care in cea mai mare parte acestea predomina, sa isi analizeze statutul prin prisma lucrurilor care ii lipsesc si mai putin prin ceea ce are. Si as incheia aceasta optica a mea cu concluzia la care am ajuns dupa ce am fost pusi in aceasta situatie dramatica si de neconceput pentru noi, dupa ce soarta m-a biciut atat de crunt incat voi ramane cu urme toata viata,ca suntem cea mai fericita familie de pe pamant pentru ca am ramas impreuna si suntem cei mai bogati pentru ca in fiecare dimineata ma trezesc intre parintii mei,deschid ochisorii mari, ii iau de gat si le spun:'Neata, hai cu totii, ne ubim' si apoi sar pe ei sa ii pup. Si nu ma mai satur sa fac asta...restul nu mai conteaza...nimic nu are valoare, nimic nu e mai important decat concluzia mea.
Si iata-ne la final de drum as spune, desi termin doar tratamentul nu si toata pledoaria de investigatii care mi-au pregatit-o doctorii. Maine va fi ultima zi in care voi fi prizonierul citostaticelor iar miercuri incheiem cura de tot. Azi am vomitat in ciuda faptului ca am primit antiemetice ca si pana acum. Dar cred ca o parte din vina o poarta si a... Uite ca se fac si aici greseli...dar pe mine asta ma costa pierdere de energie si buna dispozitie iar pe parinti iar ii cuprinde panica.  Incerc sa ma adun repede ca sa pot face fata la urmatoarea transa de citostatice de maine. Acum sunt moale, vreau doar sa dorm si sunt epuizat ca somnul imi este intrerupt de starile de voma care le am.
Va las acum dar voi reveni intr-o nota mai optimista.
Va trimit bezele la toti!
RADUCU

Univ.Klinikum 16 Freiburg

  V-am promis noutati si iata-le: la controlul de saptamana trecuta, vineri, parintii si cu mine am trait din nou o  mare bucurie amestecata cu un sentiment de usurare  si multumire. Ceea ce ii speria pe parintii mei,  s-a dovedit a fi o reactie normala a  organismului la radioterapia intraoperatorie facuta. Deja testiculul a revenit la normal iar restul se for diminua in timp.
Cum era de asteptat, acum la final, organismul se resimte iar maduva mea nu vrea sa se mai refaca atat de repede ca inainte, motiv pentru care luni am facut un pic de febra si am ajuns din nou internat, asta dupa numai 4 zile de stat in afara spitalului, respectiv in camera noastra. Analizele erau destul de jos, si tot au scazut pana miercuri. Inca nu am primit nici un fel de transfuzie, chiar daca hemoglobina era 6.9 iar trombocitele doar 36. Doar leucocitele au inceput sa creasca, de la 100 cat aveam ieri dimineata, spre seara erau 200. Azi am repetat analizele dar inca nu au venit rezultatele sa vedem cum stam si daca voi primi ceva transfuzii.
Saptamana viitoare, vineri, incep ULTIMA  cura de citostatice, iar pe 26 septembrie am ultima programare la RMN. Apoi pe 1 octombrie scoatem cateterul si cu acest episod incheiem o prima etapa din toata aceasta lupta. Deja, parintilor li se pare ca timpul sta in loc, oboseala acumulata precum si tot stresul si teroarea adunate intr-un an de zile aproape, incep sa lase urme si pe chipul lor. Dar mai putin conteaza exteriorul, important e ca in sufletul lor e o mare bucurie si implinire ca am ramas la final de drum impreuna, asa cum o sa ramanem pentru totdeauna: EU intre ei, EU cu ei. IMPREUNA!

Va trimit bezele la toti si revin cu noutati.
RADUCU

Univ.Klinikum 15 Freiburg

Am facut din acest blog un fel de journal al unui luptator si nu intamplator ci pentru faptul ca de fiecare data cand eram la pamant am stiut sa ma ridic. Am luptat corp la corp cu boala si Inca mai lupt pentru ca vreau sa castig, vreau sa dovedesc CA SE POATE, pentru ca am promis parintilor si voua dar mai ales mie , pentru CA vreau sa traiesc, pentru CA am ales VIATA!
M-am remontat rapid dupa ultimul picaj, astfel incat la doua zile diferenta am fost apt de a incepe urmatoarea sedinta de citostatice. PENULTIMA! Am suportat-o eroic, fara episoade vomitive, doar ca in ultima zi m-am resimtit si nu  am mai mancat asa de bine iar tonusul nu mi-a fost prea bun. Parintii au fost si ei marcati din nou de doua evenimente neplacute ( m-am jucat cu fiecare dintre ei dar destinul le-a fost altul), si in acelasi timp spre finalul curei au acumulat un stres maxim deoarece la ecografia abdominala facuta de un Dr care nu imi stia istoricul le-a spus parintilor ca tumora e acolo. Pana la  primirea raportului a doua zi, nu va puteti inchipui cam cum au fost parintii mei. Rezultatul: cicatrice postoperatorie. Pana aici e bine doar ca mami a observat si ca am un testicul mai umflat, piciorul drept e din nou modificat ca si dimensiune, iar inghinal la palpare se simt doi ganglioni. Totul pare sa fie din cauza radioterapiei dar rezultatul sigur il vom afla cand vom face din nou investigatiile finale. Parintii sunt intr-o panica continua, pentru ca daca nu e una, e alta si tot asa, niciodata nu si-au permis sa stea linistiti.
Dupa cura asta m-am ales cu cearcane serioase la ochisorii mei mari, rotunzi si negri. Parca nu era suficient ca nu mai am gene..., am pierdut si din greutate destul de mult in ultima perioada, am ajuns la 13.200gr la 93cm. Acum, mami e blocata culinar pt ca nu mai vreau sa mananc mare lucru iar ce mancam inainte foarte bine acum refuz cu desavarsire.  Mami se roaga sa nu ma tina mult acest episod si sa devin din nou un bun colaborator ca si pana  acum.
Daca ma recuperez bine dupa aceasta cura, in doua saptamani jumatate incep ultima repriza de citostatice si tragem obloanele peste acest capitol din viata mea. Ma bucur de fiecare pas facut cu bine si bucuria e cu atat mai  mare cu cat ma apropii de final culegand victorii in drumul meu. Dar cea mai satisfacatoare victorie va fi dupa ce voi incheia tot ce am de terminat aici. Si sper ca si rezultatele investigatiilor finale precum si ganglionii sa nu aiba nimic de-a face cu ce am avut in burtica.
Acum sunt obosit, de obicei dorm cate 12-14 ore dupa ce termin o cura apoi imi intru in normal.
Va tin la curent cu rezultatele analizelor si va trimit bezele la toti.

Univ.Klinikum 14Freiburg

Bucuria  ca sunt aproape de victorie mi-a fost stricata de un mare picaj, dar nu in gol, pt ca in scurt timp am reusit sa ma agat de lianele care mi-au fost intinse.  Miercuri am ajuns la urgente cut febra si stare generala proasta iar rezultatul analizelor aratau cum nu au aratat niciodata: hemoglobina mica,  trombocite mici, leucocite...doar 100 in conditiile in care anterior erau in crestere. Prin urmare, pt prima  oara de cand ma lupt cu boala a trebuit sa primesc concentrat trombocitar...acum la final organismul incepe sa se resimta. Dar cu toate astea, in doua zile de antibiotic, si cu respectivele transfuzii am reusit sa ma pun pe picioare, maduva a inceput sa lucreze singura si incet, incet urc inapoi la pozitia in care eram inainte de picaj. Am slabit 600gr, iar trombocitopenia a lasat urme vizibile pe pielea mea. Mami va avea bataie de cap serioasa pt a reusi sa ma faca sa recuperez greutatea pierduta. Sigur imi pregateste combinatii de-ale ei de care de fapt nu sunt strain...Am pierdut din nou genele si spancenele, doar tonusul si buna dispozitie mi-au ramas aceleasi.
Dar totul este trecator, timpul imi va da inapoi tot ce am pierdut. De aceea lupt cu atata vointa, de aceea gasesc mereu putere sa ma ridic atunci cand boala ma doboara...vreau sa ma intorc la copilaria mea de odinioara si e doar o chestiune de Timp Pana sa  se intample acest lucru.
Trec peste detaliile dureroase pt CA vreau sa va tin cu moralul ridicat.
E ora tarzie in noapte, tocmai am terminat antibioticul asa CA va urez la toti un somn pufos si va trimit bezele.
RADUCU

Univ. Klinikum 13 Freiburg

 Sunt de-a dreptul emotionat de buna desfasurare a lucrurilor. Vinerea trecuta am inceput cea de a 7-a cura de citostatice iar azi o terminam si ne indreptam victoriosi spre finalul bataliei. Inca doua cure si terminam cu cocteilurile de citostatice. Am trecut cu brio si de aceasta proba, nu am vomitat deloc, m-am jucat in fiecare zi pe holuri, m-am tras cu bicicleta strecurandu-ma printre picioarele personalului medical si am mancat destul de bine. Doar sambata am fost un pic moale dar m-am recuperat rapid in urmatoarele zile. Genele mi-au cazut din nou, efectele toxice ale radioterapiei s-au cumulat cu cele ale chimioterapiei si acest lucru se vede pe fata mea.
 Postoperator, m-am recuperat destul de repede iar unul dintre efectele adverse ale interventiei mi-a cam dat bataie de cap...mi-au trebuit doua saptamani sa cer din nou la olita pentru ca nu simteam nimic si faceam pe mine... dar a trecut si asta.
Am pregatit multe fotografii sa le postez dar din pacate reteaua nu ne permite sa le afisam.
Abia astept sa-mi termin perfuziile si sa zburd iar pe-afara chiar daca mami imi tot spune ca o sa ma tina mai mult prin casa ca sa nu colectez ceva acum cand mai avem un pic si ne apropiem de final.
As fi vrut sa va mai scriu, dar de vreo 5 minute ii tot cer mamei sa imi puna desene animate, m-am plictisit de facut puzzel-uri...dar promit ca imediat ce mai am un pic de timp (sunt ocupat cu joaca de dimineata pana seara, nici nu dorm la pranz ca sa imi ajunga ziua), va scriu mai in detaliu.

Va multumesc si va trimit bezele la toti!
RADUCU

Mesajul unui Luptator (Univ.Klinikum 12 Freiburg)

      Mi-am ales chiar de la inceput cele mai bune arme cu care sa lupt pe acest teren minat iar daca fac o retrospectiva toate parerile medicale aratau ca boala ma va distruge. Expectativa mi-a fost de folos, ptr ca impreuna cu parintii si cu suportul vostru ne-am pregatit strategia de luptator in asa maniera incat sa putem duce totul spre un final fericit. Am castigat incet dar sigur fiecare etapa din tratament si asta ptr ca armele pe care mi le-au pus parintii in mana eu am stiut sa le manuiesc cu maiestrie ajutat fiind de bunul Dumnezeu care nu m-a parasit nici o secunda.
     Sunt fericit si multumit de mine pentru ca am ajuns AICI. AICI insemana ca... am gene la ochisori din nou, am sprancene iar capul incepe sa fie acoperit de firicele de par moale. Analizele au fost bune, iar apetitul pe masura si pentru ca am fost asa de bun colaborator, mami a stiut sa ma faca rezistent la ce ma astepta: INTERVENTIA CHIRURGICALA. Asa cum stiti cu totii trebuia sa fiu operat pe 11, cand iar primisem vestea ca va fi din nou amanata... pe ce data?...Ati ghicit, sau poate nu! Va zic eu ... pe 13 vineri! Sunteti surprinsi? Si noi am fost, dar mai mult decat surprinsi am fost speriati ! Numarul asta se tine scai de noi, dar mai mult, panica a fost instalata cand am retrait ziua de 13 ianuarie - vineri! Stiati ca in tot calendarul lui 2012, exista doar 3 zile de 13 cand cad vinerea? Iar soarta mea nu a ratat nici una! Pe 13 ianuarie am fost diagnosticat cu boala, a doua vineri cu 13 a fost in aprilie - vinerea mare cand post chimio am avut analizele la pamant si ultima zi de vineri 13, acum in iulie cand am fost operat! Am incercat sa gasesc lucrurile pozitive in toate aceste intamplari/ accidente/ coincidente/ superstitii si am ajuns la concluzia ca de fapt e cu noroc ziua asta pentru mine. De ce? Pt ca daca nu mi se descoperea boala , ma stingeam sub ochii parintilor. In ceea de-a doua vineri 13 desi am avut analizele proaste si trebuia sa stau la izolare, parintii m-au dus la biserica in mare puzderie de oameni care se aduna in Vinerea Mare a Sf. Pasti si nu am colectat nimic, iar in ultima vineri 13 am fost operat!
    Si nu va spuneam la inceput ca sunt fericit doar pentru ca acum am gene si sprancene din nou, ci si pentru faptul ca operatia a fost un SUCCES!!!
   Si totul a inceput asa ... cu o zi inainte de operatie a venit la noi dl. prof. R. si a discutat in detaliu planul interventiei si a mentionat ca si-a propus sa faca rezectie totala iar daca nu este posibil minimul pe care si l-a dat a fost de 93%. Bucuria parintilor a fost imensa pentru ca din tumora inoperabila, devenise operabila, ba chiar cu procentaj foarte bun ceea ce insemna un prognostic foarte bun pentru mine. A sosit ziua de vineri si la 7.30 aram la sala de anestezie, am adormit la tati in brate, m-au pregatit pentru intubare de fata cu el si apoi a plecat. De data asta mami nu a mai avut curajul sa mearga cu mine in sala de chirurgie, a fost la primele doua interventii si nu a mai suportat sa vada toate manevrele de pregatire preoperatorii inca odata, chiar daca eu dormeam si nu simteam nimic ( intubatia, sterilizarea campului operator, fixarea mea pe masa de operatie, ochii acoperiti cu tampoane si multe altele...). Asa sunt regulile aici, parintii isi tin copii de mana pana cand sunt adormiti ( anesteziati). Totul  s-a terminat la ora 15 cand parintii au fost chemati la terapie intensiva... eram treaz. Nu dupa mult timp, a venit si dl Prof.  sa ne povesteasca cum a fost. Si a fost mai bine decat se asteptase. Tumora a fost rezectata total chiar daca vasele de sange si nervii erau tangential sau traversau prin ea. Totul a fost necroza, am raspuns la tratament exceptional. Excizia a fost urmata din nou de  radioterapie IORT, iar tesutul din jurul tumorii a fost analizat la microscop si cand totul a fost  fara nici o urma de celula canceroasa, s-au pregatit de sutura.
                                                 TOTUL A FOST UN SUCCES !!!
Dar asta nu inseamna ca s-a terminat. Suntem trecuti un pic peste jumatatea drumului. Nu avem certitudinea ca sunt pe deplin curat. Asa ca mai urmeaza chimioterapie de consolidare, urmatorii pasi nu-i stim inca, asteptam echipa de oncologi sa vedem ce stabilesc. Dar pot spune ca sunt salvat. Toti sfiintii au fost cu mine si m-au pazit, iar doctorilor le-a dat minte limpede si maini sigure.
Postoperator sunt moale, a fost o interventie grea, astept sa ma recuperez si sa vedem efectele adverse ale IORT. Speram sa nu fie nici unul si chiar daca ar fi, eu si parintii suntem multumiti ca deocamdata AM INVINS!
VA MULTUMESC CA M-ATI PURTAT IN RUGACIUNILE VOASTRE  SI VA TRIMIT BEZELE LA TOTI!
RADUCU

Eveniment Barlad 26.07.2012 Casa de Cultura orele 18

Univ. Klinikum 11 Freiburg

  Am mai scapat de o cura azi si-am mai ramas doar cu trei blocuri pana la finalul tratamentului. M-am internat vineri cu leucocite 3100 si am iesit azi cu 2200 si hemoglobina 9.1. Vineri mergem din nou sa verificam sangele si sper ca totul sa fie bine sa nu ma mai intru in nici un picaj al bolii sa am timp pentru a ma pregati de operatie. Cura asta am suportat-o destul de bine, am vomitat doar in prima zi, dar m-am obisnuit cu episoadele astea, e un fel de "must be" in chimioterapie. Am fost resemnat si cred ca pe masura ce trece timpul imi dau seama ca rutina asta, spital-"acasa", e viata mea si asa va fi mereu doar ca modificam frecventa vizitelor la spital. Alti copii de varsta mea se joaca toata ziua, merg la gradinita, eu nu pot avea o astfel de viata...cel putin nu acum. Ma simt revoltat pentru ca acum cand ar fi trebuit sa descopar lumea constient, de fapt descopar durere, lacrimi si pierd zile dintr-o copilarie ce ar fi putut fi fericita. Finalul drumului nu e departe, adica am cam trecut de jumatate si astept cu nerabdare sa ma reintegrez in ceea ce inseamna o viata normala, chiar daca cu regularitate voi face controale.
De data asta nu prea am inspiratie, poate si din cauza ca zilele astea am fost foarte activ iar acum m-a ajuns oboseala. Inclusiv azi, dupa ce am fost deconectat de la infuzomate, am alergat pana seara tarziu de imi scaparau calcaiele, apoi m-am asezat la masa si am mancat barbateste o farfurie plina ochi cu mamaliguta, branzica si smantanica. Apoi, baita si pentru ca deja eram toropit mos Ene imi dadea tarcoale pe la putinele gene care le mai am, respectiv 3 la un ochi si 4 la celalalt. Dar se observa cum imi cresc altele...sunt mici, mici de tot acum.
Sunt pe drumul cel bun de multa vreme si simt cum ingerasul meu si bunul Dumnezeu ma tin de mana pentru a-mi calauzi pasii spre victorie. Operatia va fi un mare pas pentru mine, parintii se tot pregatesc emotional si dupa ce voi trece si de acest hop, imi permit sa spun ca ce a fost greu din aceasta etapa in lupta cu boala, a trecut. Sunt cam emotionat pentru ca astept sa vina mamaia la mine sa ma sustina si sa ma ajute sa ma refac postoperator mai repede. Poate dupa ce o vad langa mine, nu o sa mai zic atat de des ca vreau "ACASA".
Iata si cateva din activitatile mele extra si intraspitalicesti:

pregatindu-ma de gradinita

priveam in gol... si cand imi revin spun ca vreau "Acasa"

la "check blood"

"magazinul" meu din spital ... cat fac chimio sunt si vanzator in camera de joaca!

Prima zi din cura... sunt doborat... mai bine dorm sa nu mai simt nimic.

 Va trimit bezele la toti.

RADUCU/

Univ.Klinikum 10 Freiburg

 Va multumesc tuturor celor care ati trimis mesaje de incurajare pentru operatia care trebuia sa aiba loc maine.Din fericire pentru mine, totul s-a amanat pentru data de 11 iulie pentru ca intre timp, lipseste unul dintre fizicieni, fiind perioada de concedii. Asa ca, mai fac o cura de citostatice, apoi pauza doua saptamani sa-si revina sangele la parametri normali si apoi operatia. Trebuia sa incep de luni cura dar s-a luat decizia de a reveni miercuri (maine) pentru ca leucocitele mele erau 1600 si daca nu sunt peste 2000 nu incep chimioterapia. Au scazut toate asa dintr-o data pentru ca, asa cum va povesteam mai jos, m-am pricopsit cu febra si am stat in spital toata saptamana trecuta si am facut antibiotic. Am iesit sambata din spital si cand am fost luni la programarea pentru chimio deja tuseam si aveam rinoree. Apoi a inceput mami cu aceleasi simptome iar acum si tati. Speram maine sa fie totul bine pentru a putea incepe cura ca sa nu mai amanam inca odata operatia. Eu deja ma simt un pic mai bine, azi am tusit mai putin, nasul mi-a curs mai putin si nu am mai stranutat. Bineinteles ca doctorii nu mi-au recomandat nimic pentru ca nu fac febra...abia cand e si febra prezenta recomanda ceva. Dar mami are farmacia cu ea si a avut grija sa ma puna pe picioare, atat cat i-am permis, pentru ca refuz sa mai iau siropele pe gurita. Mi le ascunde prin pireutele de fructe iar cand le simt la gust le dau afara. M-am saturat de atatea medicamente. Si vreau si ACASA! Mami si tati se gandesc sa imi puna furtunas pe nasuc ca sa nu ma mai tina cu forta sa-mi dea pe gurita dar se gandesc pe de alta parte ca o sa trag de el asa cum am facut si cu cateterul pana m-am obisnuit cu prezenta lui iar mami a trebuit sa inventeze o poveste despre cateter care sa-mi  placa pentru a-l  accepta. Acum cand mergem la heparinizat cateterul, eu stiu ca mergem sa reparam ceasul (asa e povestea) la dna doctor, iar cand fac chimioterapie, inseamna ca dam apa la fluturas (cu asta eram obisnuit din tara).
Intre timp, atat medicul chirurg cat si radioterapeutul au purtat discutii cu parintii despre ce va urma, despre riscuri si beneficii si despre evolutia mea ulterioara in lumea asta. Pentru ca este foarte tarziu o sa sar peste detaliile discutiilor, iar ca sa concluzionez, totul este in favoarea mea, inclusiv efectele adverse. Iar despre riscuri...sunt aceleasi ca la orice interventie, mai putin unul care sper sa nu se intample. Exista riscul ca atat in procesul chirurgical cat si in cel radiologic sa se atinga un nerv, din cauza pozitionarii tumorii. Efectul va fi temporar sau permanent de neuropatie. Eu sunt sigur ca nu mi se va intampla nimic penru ca cine ma opereaza este unul dintre marii chirurgi ai Germaniei si opereaza in special "strange tumors" (l-am citat).
Trebuie sa fie bine, pentru ca vreau sa ma intorc ACASA ca un adevarat invingator. Nu conteaza ce vad in jurul meu...sunt copii care totusi aleg sa mearga cu ingerii lor in loc sa fie luptatori...si e foarte dezarmant cand esti partas la astfel de intamplari. Pe unii dintre ei i-am cunoscut...si acum nu mai sunt...
Eu nu renunt, imi pun toata artileria la bataie pentru a castiga! Si voi invinge, v-am promis, doar!
Va trimit bezele la toti si cand o sa am din nou conexiune buna la net voi reveni cu noutati!

Raducu

Univ.Klinikum 9 Freiburg

Teama zilei de 13 a disparut din sufletul parintilor mei, asta pentru ca din fericire, interventia chirurgicala a fost amanata pentru data de 20 iunie din motive organizationale. Asa a vrut Dumnezeu sa aranjeze lucrurile, i-a impleticit un pic pe doctori ca sa scapam noi de ziua de 13. Dar, ca sa nu treaca cumva neinsemnata aceasta zi, a gasit o cale sa lase niste urme in evolutia mea. Ieri dimineata am fost la heparinizat cateterul, mi-au facut analizele de sange si apoi am plecat "acasa". Am dormit la pranz si dupa ce m-am trezit am inceput sa clocotesc. Nu foarte tare, un 38.2...cand scadea de la sine cand revenea, asa ca parintii m-au dus seara pe la ora 21 la urgente si cand am ajuns acolo deja aveam 39. Bineinteles ca m-au internat, au inceput sa ia tot felul de probe de peste tot (eu nu tusesc, nu-mi curge nasul, nu am nici un simptom) ca sa gaseasca cauza. Analizele de sange sunt normale, factorii proinflamatori sunt negativi...dar eu am facut febra. Acum sunt pe antibiotic la 24h si pana acum nu am m-ai facut febra deloc. Sunt activ, ma joc, mananc bine...sper sa fiu la fel de dinamic pana la operatie. Asa ca, pana saptamana viitoare, pentru siguranta mea si pentru buna desfasurare a interventiei chirurgicale voi ramane in spital, monitorizat fiind 24h din 24h.
Azi, parintii au intalnire cu doctorii chirurgi si radiologul pentru a discuta despre amanuntele interventiei chirurgicale. Cand vom avea vesti, vom reveni cu noutati.
Va multumesc ca sunteti alaturi de mine si ma sustineti!
Va trimit bezele la toti!

Univ. Klinikum 8 Freiburg

Sunt din nou pe panta ascendenta a bataliei, mi-am revenit repede, mi-a trebuit doar o saptamana de antibiotic si sunt din nou pe pozitia de lupta. Se intampla lucruri bune cu mine, doctorii au hotarat sa ma opereze saptamana viitoare, pe 13 iunie si sper sa fie prima zi din viata mea care sa imi aduca noroc (tot intr-o zi de 13 am descoperit si boala mea). Va fi o interventie complexa pentru ca dupa ce vor extirpa spera ei tot ce-a mai ramas, vor face radioterapie intraoperatorie. La ultimul RMN facut miercuri, saptamana asta, mai aveam in burtica doar 2.4cm/1.4cm de tumora, iar restul erau sub 1cm. Pe dimensiunile acestea mici se bazeaza doctorii cand spun ca vor extirpa de data aceasta cat vor putea...prima si a doua oara nu s-a putut face nimic...era inoperabila. Deci...sunt la a treia interventie chirurgicala si nu va fi ultima.
Parintii privesc aceasta interventie ca pe o salvare a mea in fata bolii, dar in acelasi timp sunt tematori...au ramas blocati pe data de 13...
Cu acest mare pas in schema mea de tratament, suntem la jumatatea drumului dar ne si prelungim perioada de stat aici cu inca o luna. Dupa operatie, facem pauza 21 de zile pana la urmatoarea cura de chimioterapie.
Ramane inca in discutie radioterapia pentru picior, nu sunt decisi cum sau daca sa o faca. Nu vor sa ma lase cu sechele dar totodata vor sa impiedice recidiva. Le-au vorbit parintilor despre mentenanta bolii care trebuie sa o facem dupa ce terminam aceasta etapa...drumul e lung, avem de luptat inca 5 ani de aici incolo si fara doar si poate toata viata!
Marti ne internam, imi fac pregatirea preoperatorie si miercuri...
Va tin la curent si sa va rugati pentru mine!
Va multumesc si va trimit bezele la toti!

Raducu

Univ. Klinikum 7 Freiburg

Mi-a fost atat de rau incat parintii m-au dus la urgente luni seara. La ora 22 eram pe patul de la urgente unde mi-au luat sange si m-au consultat pe toate partile, la ora 23 eram internat iar la ora 24 eram conectat la aparate si asteptam sa vina sangele. La ora 2 noaptea faceam transfuzie, pentru ca asa cum va  ziceam, eram tare palid iar hemoglobina scazuse la 4.1 si incepusem sa fac si febra, 39.4C. Eram deja pe antibiotic, s-au recoltat probe de peste tot, nas, cateter, piele, urina etc si a doua zi deja eram un pic mai bine. Sunt si acum in spital, nu mai fac febra de doua zile, analizele s-au stabilizat-nu chiar in parametri dar sunt aproape- iar starea mea e mult mai buna. Azi au recoltat din nou sange sa vada daca pe cateter a fost vreo bacterie pentru ca rezultatele la celelalte investigatii au iesit negative.Pana nu se lamuresc de unde a venit febra nu plecam acasa, dar eu in fiecare dimineata ma trezesc plangand si zic ca vreau sa plecam, vreau acasa..., cred ca mi-an pierdut rabdarea.
Va tin la curent cand am noutati.
Bezele la toti!

RADUCU

Univ.Klinikum 6 Freiburg

Analizele de martea trecuta au fost bunicele, iar rezultatele de la controlul cardiologic au fost perfecte, doar ca de sambata am inceput sa nu mai mananc atat de bine si ma copleseste o stare de moliciune. Suplimentar, imi curge si nasul, dar fara sa fac si febra, cred ca m-am jucat prea mult in baltile pe care le-am gasit in calea mea zilele trecute. Din ce in ce mai des le zic parintilor ca vreau ACASA, sunt trist, apatic, refuz sa mananc...
Maine mergem din nou la analize, dar dupa cum ma prezint sigur rezultatele vor fi rele, iar hemoglobina cred ca e din nou scazuta pentru ca sunt tare palid, nu am pic de culoare...
Ma simt rau...
O sa va mai scriu maine dupa ce avem rezultatele.
Va trimit bezele la toti!

Raducu

Univ.Klinikum 5 Freiburg

Stiinta spune ca primele amintiri pe care le poate avea un copil sunt de la varsta de 4 ani. Ei bine, poate intre timp varsta a mai scazut, pentru ca eu vin si demontez aceste date. Cum? Prin faptul ca fiind supus de aceasta data- respectiv saptamana trecuta de luni pana vineri- la acea cura mai puternica de care va povesteam mai jos, mi-am adus aminte de faptul ca doar ACASA ma simt cel mai in siguranta si acolo nimeni nu imi face nimic, iar aceasta aducere aminte a fost determinata de starile de rau pe care le-am avut. Am vomitat zilnic in ciuda antiemeticelor care le-am primit iar varful a fost miercuri cand nici nu prea am vrut sa mananc si am adoptat tehnica pe care o aveam cand stateam in tara la spital: pe picioarele lui mami. Dar joi...m-am trezit la 7 si-am cerut "papa bun", asta ca sa recuperez ce am pierdut miercuri, pentru ca trebuie sa fiu puternic sa fiu invingator. Chiar luni cand am inceput cura a venit si dnul prof. dr si ne-a anuntat ca rezultatele de la ultimul RMN facut, sunt in favoarea mea pt ca....ce a fost pe piciorus a disparut, deci castig teren in lupta cu boala! Si e substantial!  A mai ramas doar formatiunea din burtica care la ultima biopsie s-a vazut ca era divizata in trei si redusa la mai bine de jumatate. Toate astea inseamna ca sunt pe drumul cel bun si in acest urcus sinuos al destinului vreau sa imi fiti aproape pt ca am nevoie de ganduri bune si incurajarile voastre. Iar la sfarsit, cand vom ajunge pe linia dreapta ne vom bucura de victorie impreuna. Chiar daca sunt atat de mic, trebuie sa aveti incredere in mine ca vom reusi, sunt un luptator bun, stiu sa conduc, iar cand ma poticnesc mami si tati au grija sa ma puna pe picioare din nou. Apropos, stiti cata sfecla rosie am mancat pana acum? MUUUUUUUUULTA tare, pt ca mami vrea sa ma tina din scurt cu analizele pentru a respecta timpul dintre curele de chimioterapie. Daca analizele saptamanale nu sunt in parametri, atunci se ia decizia sa se mai amane cura cu o saptamana sau doua pana ce maduva isi revine. Va mai povesteam eu ca aici dr nu recurg la injectii pt a porni maduva sa lucreze, totul este lasat sa se autoregleze, fara incarcare hepatica...slava Domnului imi ajung citostaticele. Mai iau un siropel antibiotic trei zile pe saptamana si zilnic cateva picaturi dintr-un siropel contra aftelor. Si atat.
Si mami imi ascunde prin mancare tot felul de chestii pe care le refuz chiar daca imi sunt necesare, ca sa fie sigura ca totusi inghit ceea ce trebuie, gen: sfecla rosie, tarata de grau, nuci, boabe de porumb, laptele praf, sparanghel si multe altele. Stiti ca nu mai mananc carne din februarie? Nu imi mai place, iar mami face tot felul de combinatii ca sa imi aduca in organism aportul zilnic de nutrienti. Probabil voi fi primul invingator lacto-vegetarian!
Ne apropiem de curele in care trebuie sa mergem in paralel cu radioterapia...inca se mai discuta cazul meu...e complicat de realizat din cauza pozitionarilor avute atat pe picior cat si in abdomen. Vor sa ia deciziile cat mai corecte si totodata sa faca radioterapie cu succes.Atitudinea dnului prof  a fost ca dupa ce a vazut rezultatele pozitive de la RMN sa se gandeasca la cum poate impiedica recidiva. Suntem la inceput de tratament si deja echipa medicala gandeste in perspectiva. Discutia asta le-a dat aripi parintilor si inca odata le-au intarit convingerea ca medicii de aici fac tot posibilul ca noi COPIII sa devenim ADULTI.
Ma gandeam intr-o zi, ca acest razboi nu este numai al meu si-al parintilor ci in egala masura si al doctorilor de aceea implicarea este maxima, reusita noastra este reusita lor. De fapt cred ca Dumnezeu face minuni prin mainile lor. Iar una dintre aceste minuni voi fi EU. EU acum copil la 2 ani si 5 luni, iar mai tarziu EU fiind ADULT, trecand prin minunata copilarie, mergand apoi la scoala..., adolescenta..., maturitatea..., ADULT si la urma un batranel.
Marti mergem sa repetam analizele si sa heparinizam cateterul. Speram sa fie totul in regula pt ca vreau sa merg in parc la copii, sa alerg dupa porumbei, si sa ma balacesc in fiecare ochi de apa care-l gasesc in calea mea. Daca asta ma face fericit, mami ma lasa sa fac ce vreau eu.
Va trimit bezele la toti!
Raducu

Ma pregatesc sa plec in parc...ma cara tati cu bicicleta...

 Ce fac eu c-un strop de apa...

Pana sa ne vina rezultatele la analize, m-am gandit sa-mi fac micul dejun!

Mami m-a invatat sa-mi spal farfuria dupa ce termin de mancat!

Iar cand totul e curat si eu satul, o servesc pe mami cu un ceai si stam de povestim!

Deja eram intrat in cura...

 Nu am uitat sa zambesc chiar daca boala te topeste...

Ma pregatesc sa va trimit discret...bezele...si un zambet!

Astept gandurile voastre bune! Sa ramanem impreuna pana la final!

Flair For A Life - Eveniment Brasov

Univ.Klinikum 4 Freiburg

De la episodul UKF3 si pana acum s-au intamplat multe lucruri pozitive care ma fac si mai puternic decat sunt. Analizele saptamanale de sange dintre cure au fost bune, fara aplazie medulara, fara necesitati de transfuzie sau alte procedee care se utilizeaza in tara, maduva este lasata sa lucreze singura si chiar functioneaza acest principiu, dovada este starea mea. Asadar, am intrat in cura a doua saptamana trecuta, luni, cu 13.200 kg, hemoglobina 8.6, restul in parametri normali, inclusiv starea mea de spirit. Miercuri am fost un pic mai agitat si plangacios, dar chiar si asa, am mancat nu am vomitat deloc de data asta, din nou fara febra, transpiratii, sau stat doar in pat. Am iesit din cura cu 12.400 kg. In schimb, sunt revoltat pe faptul ca mi-au cazut atat sprancele cat si genele iar ochisorii sunt inconjurati de o roseata care nu ma prinde prea bine. Parca nu e suficient ca duc in spate o boala atat de crunta iar tratamentul este atat de greu de suportat chiar e necesar sa te topesti asa de tare si sa devii atat de sters? Nici macar conturul chipului nu ti-l lasa, boala asta vrea sa ia totul de la tine! Dar nu renunt, va asigur!
Joi a fost o zi mare si spun asta pentru ca ne-a venit diagnosticul pe care-l asteptam cu totii: sarcom nediferentiat. Cum nu exista protocol standard pe asa ceva, s-a hotarat sa se aplice alternativ o cura de I2VA cu una I2VAd, ramand discutia deschisa pentru radioterapie. Dnul dr care se ocupa de mine, le-a spus parintilor ca inca se mai gandesc la radioterapie pentru ca pe termen lung aceasta ar face distructie osoasa iar el isi doreste ca toti pacientii micuti, asa ca mine, sa se dezvolte cat se poate de normal, fara a ramane cu sechele fizice. In functie de cum voi raspunde la tratament, vor incerca sa sunteze radioterapia, iar despre transplant vom vorbi la finalul tratamentului. Asadar, continuam lupta, dar de aceasta data pe un teren sigur, asta pt ca stim boala intr-un procent de 100%.
Daca joi a fost o zi mare, imi permit sa spun ca vineri a fost o zi cu adevarat mareata si splendita pentru mine. Terminasem  cura si urma sa plecam "acasa" cand au venit analizele si Hb scazuse la 6.8, restul fiind aproape de normal. Deci...am primit sange si-am fost nevoit sa mai stam 3 ore in spital. In tot acest razboi cu boala incep sa castig teren pentru ca la ultimul RMN facut s-a constatat ca metastazele descrise in Romania de pe picior au disparut, a mai ramas doar o umbra in spatiul popliteu. M-am inarmat bine in aceasta lupta si asa cum va spuneam de la inceput, sunt hotarat sa o castig, pentru ca vreau sa TRAIESC si sa am ocazia sa va trimit ganduri bune de la fiecare aniversare a mea.
Cand aproape sa terminam totul, eram in camera de joaca cu mami, cand numai ce vad ca pe usa intra o fata foarte cunoscuta si draga mie...mi-am oprit respiratia pret de cateva secunde, m-am inrosit la fata (si nu de la transfuzie) si nu mai stiam cum sa-mi exprim imensa bucurie la cele vazute: era "tata" Adi (unchiul meu si tatal lui Dudu despre care v-am povestit la inceputuri de el, cand va pomeneam si de matusa mea-sora mamei). Am inceput sa-i arat cum ma jucam cu maimutelele care se prindeau de liane...vorbeam mereu si fara inteles...toti erau spectatori la "bufetul" de gustari emotionale care-l ofeream, iar mama...avea si ea "bufetul" ei, doar ca nu s-a priceput atat de bine ca mine sa se exteriorizeze. In cele din urma am plecat "acasa" si de bucuros ce eram ca venise "tata" Adi la noi, i-am lasat pe parinti in urma si mergeam cu unchiul. M-am jucat mereu cu el, mi se facuse dor de camera pe care o am la ei acasa, ii spuneam mereu ca mergem acasa la Picu-Picu (asa ii spun matusei mele) si cand a venit nefastul moment de a ne desparti, am devenit trist, si-i spuneam mamei ca "Dudu, upat" (Raducu e suparat).A doua zi dimineata, nici bine nu ma trezisem ca din nou ii spuneam mamei ca "tata" Adi vine, e la "maghin" (magazin) sa cumpere "amale" (animale) pt Ducu. Dar zilele au trecut si incet, incet, am uitat, desi am momente cand spun ca vreau ACASA.
A fost o saptamana plina pt mine si a culminat cu sfarsitul ei.
Sper sa fiti aproape de mine in continuare chiar daca va scriu atat de rar, conexiunea la net nu e permisiva tot timpul. Am nevoie de incurajarile si cuvintele voastre frumoase, chiar daca nu va cunosc pe toti.

Va trimit bezele la toti!
Raducu

In prima zi de citostatice...

Una dintre activitatile mele din timpul curei...dovada ca rezist la tratament!

Asa arat seara, dupa multe activitati facute in spatiile amenajate de joaca...obosit, dar nu infrant de boala!

Accesati link-ul de mai jos pentru detalii

VUNK SI ASHA VOR SUSTINE UN CONCERT IN SCOP UMANITAR IN CLUBUL TRIBUTE DIN BUCURESTI

NE VEDEM ACOLO

Unde-s multi, puterea creste, de aceea, motto-ul lunii mai este: "Ne vedem acolo!"
Multumim anticipat pentru prezenta la concert!

Univ. Klinikum 3 Freiburg

A trecut ceva timp de cand nu v-am mai povestit despre mine si asta din cauza ca nu prea aveam ce. Pomeneam ceva mai jos, intr-o fotografie ca incercam sa zambesc inainte de a deveni prizonierul citostaticelor...ei bine, intre timp am devenit timp de o spatamana scalvul lor. Ma asteptam sa fie mai rau, dar spre surprinderea parintilor am rezistat eroic (eu nu am fost mirat de rezistenta mea pt ca va ziceam de la inceput ca m-am nascut invingator). Am vomitat doar o zi dintr-o saptamana intreaga, cat a durat cura si am fost energic tot timpul, nu am mai stat doar pe picioarele lui mami cum am facut datile anterioare. Am mancat, m-am jucat, am alergat cat m-au tinut piciorelele pe holuri dar am si tipat...asa fara rost...probabil sa-mi exprim revolta sufleteasca...dar ce stiu eu la doi anisori?
Sunt sigur ca vreti sa stiti ce boala am...si parintii mei vor sa stie...dar inca mai asteptam. Au fost trimise toate biopsiile la alte doua centre de referinta din Germania (Stuttgart si Koln) pentru o clarificare a bolii mele. Se pare ca sunt pareri diferite si asta din cauza ca biopsiile nu-i ajuta foarte mult intrucat exista foarte mult tesut necrozat si nimic nu le iese cu certitudine pana la capat. Dar, pentru a nu ramane descoperiti intre curele de citostatice si a nu o lua de la capat cu alte metastaze, au hotarat in echipa sa primesc tratament pentru a tine sub control boala. Azi am fost si-am facut si citostaticul saptamanal dupa care am vrut sa merg in parc sa ma joc. Nu stiu cum se face dar chiar ma simt bine, nu am facut febra, nu am transpirat, fara afte, analizele sunt bune...mananc foarte bine.
In concluzie, trebuie sa mai asteptam iar asteptarea asta ii scoate din minti pe parintii mei. Speram ca toata tensiunea asta sa se termine cat mai curand, iar rezultatul sa fie unul in favoarea mea.

Multumesc Madalinei pentru evenimentele organizate in Iasi. Cand o sa ma fac bine, voi fi prietenul de nadejde a lui Filip.

Va multumesc tuturor pentru ca sunteti aproape de suferinta mea si durerea parintilor!

Raducu

Eveniment IASI 7-8 aprilie intre orele 10.00-20.00 Ateneu Tatarasi

In zilele de 7 si 8 aprilie, intre orele 10.00-20.00, targ vintage-lucruri mici, in parcarea ateneu tatarasi iasi. Se pot dona lucruri spre vanzare sau/si se pot cumpara lucruri mici si vechi. Toate fondurile astfel obtinute vor fi donate pentru recuperarea lui Raducu. Va asteptam pe toti la targ.